Prea aproape de iad, prea departe de îngeri ...

Motto: ,,Te rogi desi esti educat, domesticit, imblanzit, si functionezi ca un animal
social ce te afli undeva in turma docil, la locul tau, ca un “ateu” prefabricat,
convins ca totusi nu e posibil, NU exista.Te rogi, inca te rogi.Te rogi mereu,
in fiecare zi, la ingerii fiecarei clipe sa se petreaca o minune, sa se intample
un miracol cu tine, cu viata ta, in viata ta. Ceva care sa te ridice deasupra
propriei vieti, a propriei conditii, ridicole, neinsemnate, mult prea trecatoare,
prea fara cusur."
Florin Chilian

Filmul ,,Binecuvântată fii închisoare" l-am descoperit cu surprindere într-o zi în care o poveste de genul celei prezentate îmi era necesară. Căutam cu nerăbdare ceva care să mă scoată din obişnuitul de fiecare zi şi am redescoperit pasiunea de a mă uita la un film românesc, neînţelegându-i vreodată pe cei care au o pornire înnăscută de a critica producţiile cinematografice româneşti.
Ceea ce te atrage la prima vedere la acest film este chiar titlul acestuia, ce pare mai mult decât bizar. Filmul este ecranizarea scrierii, cu caracter autobiografic, a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu "Bénie sois-tu, prison". La început mi s-a părut un film îngrozitor de real şi de dureros în acelaşi timp. Filmul, bazat pe fapte reale, ne poartă în România sfârşitului anilor 1940 si începutul anilor 1950, o Românie stalinistă unde regimul la putere începe prigoana împotriva propriului neam şi propriei credinţe. Nicoleta, o tanără intelectuală româncă este arestată. Crima sa este dublă: ea face parte dintr-un partid politic de opoziţie şi este nepoata pe linie maternă a lui Iuliu Maniu. Prea aproape de iad, prea departe de îngeri. Aşa s-ar putea transpune într-o singură frază poveste reală eroinei filmului.
Prea aproape de iad, prea departe de îngeri. Aşa m-am simţit în urma vizionării acestui film. Sunt de părere că din fiecare experienţă trăită sau observată te ajută in formarea propriilor idei, opinii, părerei despre lume şi viaţă. M-am întrebat prima dată: ce se poate învăţa dintr-un asemenea film. L-am urmărit cu atenţei şi am înţeles ca tema centrală nu este nici închisoarea, nici persecuţiile regimului comunist ci credinţa în Dumnezeu. Să meditez asupra credinţei . O provocare, mai mult decât o datorie. În ceea ce mă priveşte consider că sunt trei categorii de oameni, împărţiţi în funcţie de rolul pe care îl are în viaţa lor credinţa. În primul rând sunt cei evlavioşi, cei care cred cu toată fiinţa şi spiritul lor în Dumnezeu (indiferent cum se numeşte acesta). Cei care deşi li se spune de foarte multe ori că nu există îngeri, se roagă speră şi visează cu ochii deschişi la aceştia. În al doilea rând sunt de părere că sunt plasaţi cei indiferenţi, cei care nici nu cred, nici nu neagă prezenţa Divinităţii. Nu în ultimul rând, sunt ateii, cei care pot trăii singuri, cei care se văd lupi solitarii, considerând că doar oamenii slabi cred în minuni, speră cu disperare iar dacă nimic nu se schimbă atunci îşi inventează propria icoană. Dacă de foarte multe ori m-am întrebat care este rolul credinţei (făcând mai degrabă parte din cea de-a doua categorie), acest film mi-a adus într-o mare măsură o explicaţie. Nu este explicaţia logică pe care o căutam dar este o explicaţie pe care realul mi-o confirmă.