Despre nărav ... sau antologia certurilor în Parlament

Cearta este o însuşire nativă a populaţiei din ţara noastră. Schimbul de cuvinte aspre, după cum este explicată în DEX, nu este de azi sau de ieri în spiritul nostru ci dintotdeauna. Ne place să ne certăm, să ne ciondănim şi să ţinem ură. Altfel, cum se explică succesul emisiunilor de doi bani care au drept atracţie principală cearta. Dacă în trecut Maricica şi Titel se certau de la bodega satului (a.k.a a cool place from their village) până acasă de-i ştia toată uliţa, acum se ceartă la televizor. Din seria ,,dramă în sufletul unei fiinţe delicate” cel mai mult se pune accentul pe onoarea nereperata a domnişoarelor şi pe nesimţirea domnişorilor, astfel ajungându-se să se treacă de la ,,uliţă” la ,,canal TV”.
Din aceiaşi categorie fac parte şi politicienii meleagurilor noastre. Panem et circenses (lat. pâine şi circ) – atât înţeleg românii din tot ceea ce înseamnă politică în zilele noastre ... nimic mai mult, poate doar mai mult ,,circenses” decât ,,panem” în ultimele luni .
Istoria ne demonstrează, însă, că iubirea pentru ceartă ne este familiară şi reprezintă un element esenţial în caracterizarea noastră, ca popor. Studiind recent istoria României de dupa 1860, în special cea a Parlamentului (pe vremea aceea Adunarea Electivă), am descoperit câteva texte care sunt definitorii pentru spiritul nostru latin (sau balcanic – încă nu m-am convins).
Perioada destul de agitată pentru tânărul Parlament Român dintre 1862-1864 şi chiar mai târziu, la venirea Regelui Carol I pe tronul ţării, a reprezentat un loc propice dezvoltării şi afirmării spiritului ,,certăreţ”. Acest fapt a dus şi la schimbarea guvernelor într-un ritm alert, durata medie de ,,viaţă” a unei astfel de instituţii fiind de aproximativ 1 an. Votul de blam era adus în discuţie la ordinea zilei. De câteva ori a fost nevoie chiar de intervenţia detaşamentului de soldaţi pentru a calma spiritele furioase ale oamenilor politici, acest lucru exemplificând înverşunarea românească atunci când vine vorba de ,,binele naţiunii”. Textele scrise de marii istorici sau preluate din discursurile marilor politicieni ai vremii respective spun mai mult decât aş putea eu vreodată exemplifica prin povestire. Din această cauză am ales câteva pentru a-mi demonstra ipoteza:
N.B. – eventualele greşeli gramaticale sesizate în texte sunt prezente datorită faptului că am păstrat caligrafia (sau hai sa fim cool ;-) speeling-ul ) autorilor.
,, Dacă răsfoim istoria noastră parlamentară de la 1866 până în 1901 nu putem de cât a constata această nestabilitate politică, acest haos care creiase ţării o posiţiune din cele mai dificile şi provocase înăuntru o adevărată şi justificată îngrijire” (George D. NICOLESCU - ,,Parlamentul Român 1866-1901”)
,, Acele lupte se perpetuau devenind din zi în zi mai crâncene în cât lucrurile au ajuns până acolo că nu numai regimul constituţional se discrediatse cu totul, dar şi creditul ţerei era cu desăvârşire pierdut şi înăuntru şi înafară” (Lascăr CATARGIU – despre situaţia politică la venirea sa în fruntea guvernului)
Last but not least (cum ar zice englezul), textul care mi-a plăcut cel mai mult:
,, ...deprinderea discuţiilor serioase nu am avut-o niciodată [...] dacă ne uităm ce s-a petrcut în acestă sacrosantă incintă nu vedem decât o dedare perpetuă la nişte frământări fără rezultate, la nişte vociferări fără temiu şi la răsturnări reciproce de de ministere în a căror dispoziţiuni se pune câteodată foarte mari talente dar care [...] astfel întrebuinţate nu sunt decât nişte forţe care se prostituează” (Petre P. CARP, Şedinţa Camerei de la 15 martie 1871)
Aşadar, cearta nu este ceva nou, recent inventat în Parlament. Până şi cele mai democratice state au întâmpinat astfel de probleme. Singura diferenţă este că, spre deosebire de secolul XIX cearta din secolul XXI este mediatizată şi capătă alte proporţii. Problema nu este, până la urmă, faptul că se ceartă dacă această ceartă ar avea conotaţii constructive pentru naţiune. Totul se face în numele naţiunii (cum de altfel Cruciadele se făceau în numele religiei deşi ceea ce rezulta în urma lor era contra principiilor religioase) dar scopul principal este interesul personal. Vor trece, probabil, foarte multe secole până când interesul propriu va deveni naţional iar cearta se va schimba în fundamentul său, schimbând ciodăneala şi comporatmentul tip ,,colţul blocului” cu tipul de cearta ce se poate numi ,,tip gentleman”. Pentru aceasta este nevoie, în primul rând de o schimbare psihică a oamenilor, căci cearta, cuvânt cu o conotaţie negativă, poate deveni pozitiv-constructivă, dacă este înlocuită de contradicţie bine gândită. Totul se rezumă, însă, la POATE căci aici nu este vorba de calcule matematice ci de comportamente umane a căror principală caracteristică este instabilitatea.